Capitolul 4

Bella

15 Septembrie

Să spun că eram confuză nu era de ajuns.

Ei bine, poate ar trebui să le crezi… ce a vrut să spună cu asta? Bineînţeles, puteam identifica avertizarea pe care mi-a dat-o. Vroia ca eu să îl ascult pe Mike Newton şi pe tatăl meu şi pe Alice şi pe toată lumea care îmi spunea să stau departe de el. Ar trebui să cred că Edward era psihopat, răzbunător, problematic, periculos şi orice alt adjectiv pe care mi l-ar fi putut spune oamenii. Ar trebui să-mi ignor dorinţa de a-l judeca după propriile mele principii şi pur şi simplu să fiu în rând cu ce credea populaţia în general.

Dar nu puteam face asta. Pur şi simplu nu puteam.

Am scos fundul de tăiat din dulapul de lângă cuptor, stropindu-l cu apă ca să îl curăţ. M-am spălat pe mâini cu apă şi săpun, am desfăcut ambalajul şi am pus bucăţile de carne pe plasticul portocaliu. Aveam numai un singur cuţit pentru carne cu care să lucrez, dar mi-am trasnsferat frustrarea în carnea moartă, tăind-o în felii mari cu ceva efort. Mi-am spălat mâinile şi fundul de plastic ( ultimul lucru de care aveam nevoie acum era hepatita) şi le-am aplicat acelaşi tratament şi ardeilor graşi. Charlie şi cu mine mâncam fajitas în seara asta.

Am încălzit nişte ulei în tigaia de pe aragazul vechi; am aruncat în ea nişte usturoi, praf de chili şi alte câteva condimente pentru friptură.

O parte din mine era jignită de faptul că Edward a presupus că eu eram cam la fel ca majoritatea celorlalţi. Dar după ce l-am văzut astăzi pe Mike în acţiune, nu-l puteam învinovăţi. Am fost martoră la abuzurile verbale şi fizice la care a fost supus Edward, şi asta numai pentru că s-a izbit pe hol într-un puşti care nu-şi ţinea cărţile cum trebuie. Era total aiurea că Edward era considerat cel nebun, când Mike s-a purtat atât de iraţional.

Tigaia a sfârâit şi a trosnit, aşa că am ridicat fundul de plastic şi am dat drumul feliilor de carne şi legumelor în uleiul fierbinte.

Asta ridica un alt punct interesant şi dificil. Mike. Am lăsat lucrurile să scape de sub control în privinţa lui. În loc să fiu clară şi directă în legătură cu intenţiile mele, aşa cum a sugerat Alice, eu am încercat mai mult să-i dau de înţeles că nu eram interesată. Metoda aia n-o să mai funcţioneze. Atingerile lui deveneau mai dese şi mai personale, şi eu pur şi simplu nu-l vedeam pe Mike în felul acela. Şi după felul cum s-a purtat astăzi pe coridor, nu cred că voi putea vreodată să-l văd aşa. N-aş putea niciodată să iubesc o persoană care victimiza pe cineva aşa cum a făcut Mike. Avea ceva istorie cu Edward, de asta eram sigură, dar nimeni nu merita să fie tratat în felul acela. Niciodată. Mai ales cineva atât de fragil ca Edward.

Mirosul de mirodenii a umplut aerul când am amestecat carnea şi legumele cu o spatulă de cauciuc.

Chestia era că, indiferent de ceea ce Edward m-a sfătuit să fac, pur şi simplu nu puteam. Nu era mulţumit de situaţia prezentă şi asta era dureros de clar. Nu puteam suporta o decizie care ar deprima atât de mult pe cineva, chiar şi cineva atât de iritat ca Mike Newton. Dacă ceea ce am observat era corect, Edward nu avea pe nimeni la liceul din Forks. Charlie a vorbit foarte frumos de părinţii lui, dar eu habar n-aveam care era relaţia lui cu ei. Nu avea nicio rudă de care să ştiu. Edward Masen era complet singur. Poate tot ceea ce avea nevoie era un prieten.

Am văzut ceva în el astăzi, în scurtele momente pe care le-am petrecut uitându-mă în ochii lui expresivi. Edward era introvertit datorită celor din jurul său, dar era ceva mai mult decât asta. Vroiam să ştiu exact ce scria în caietul acela Moleskine. Vroiam să-i văd desenele şi să citesc din perspectiva lui felul cum vedea el lumea. Vroiam să-l întreb de ce se umilea în faţa cuiva mult mai mic ca Mike Newton, şi ce s-a întâmplat în trecut care a provocat această dinamică. El era aşa o enigmă. Nu puteam să nu fiu intrigată.

Pentru că eram o bucătăreasă bună, dar nu profesionistă, am deschis cutia cu fasole cu deschizătorul vechi de conserve al lui Charlie, le-am pus într-un vas şi apoi în microunde. Friptura era aproape gata, aşa că am închis aragazul şi am dat-o deoparte. M-am uitat la ceas. Cinci jumătate. Charlie nu era acasă pentru cel puţin treizeci de minute. Îmi lua numai câteva secunde să încălzesc tortilla, aşa că acum eram blocată în gânduri. Fără nicio distragere.

Aş putea lucra la proiectul meu la spaniolă, dar asta îmi amintea de Jessica, care îmi amintea de Mike, care nu mă ducea nicăieri. Aveam şi un proiect la engleză. Şi Alice era cu mine în clasă la engleză. Cu Edward în minte, am decis că cea mai bună distragere ar fi ceva companie. Să mă izolez mi-ar face rău.

Am scos telefonul mare din poşetă şi am găsit numărul lui Alice, apăsând butonul verde înainte să meditez la acest lucru şi să mă răzgândesc. A sunat de două ori înainte să răspundă.

– Bună, Alice la telefon.

Vocea ei suna mai ascuţită la telefon şi palmele au început să-mi transpire când am intrat în această nouă ramură socială. M-am gândit la imaginea lui Edward singur ca să mă inspire. Nu vreau să fiu aşa. Nu vreau să fiu aşa.

– Hei Alice… sunt Bella.

– Bella? Oh, sunt aşa bucuroasă că m-ai sunat, ce s-a întâmplat?

Am zâmbit la entuziasmul ei sincer.

– Ei bine, eram pe punctul de a începe tema noastră la engleză şi m-am gândit să te sun şi să văd dacă vrei să vii la mine şi să lucrăm împreună.

Ea nu a răspuns imediat, aşa că am început să vorbesc mai repede.

– Adică, am făcut cina pentru mine şi pentru tatăl meu, dar întotdeauna fac prea multă. Am făcut fajitas. Aşa că putem să mâncăm în timp ce studiem.

Sunam ca o idioată şi probabil ăsta a fost cel mai excesiv lucru pe care l-am spus vreodată. Alice a chicotit.

– Asta pare mai distractiv decât să fac proiectul singură. Sigur!

– Ok.

Am scos un oftat de uşurare şi am chicotit din cauza nervilor mei fără motiv.

– Locuiesc –

– Bella, ştiu unde locuieşti. Tatăl tău e şeful poliţiei.

– Oh, da.

Ea a râs din nou.

– Ne vedem cam în cincisprezece minute, ok?

Am închis şi am sărit surprinsă când am auzit zgomotul uşor al maşinii de poliţie a lui Charlie parcând pe alee. A venit mai devreme acasă. Motorul s-a oprit şi el s-a apropiat de uşă, deschizând-o cu un geamăt obosit. Şi-a dat jos jacheta şi tocul şi le-a pus pe cuier lângă uşă, întinzându-şi braţele deasupra capului. Îl puteam vedea în hol din locul meu de la masă. Ochii lui Charlie i-au întâlnit pe ai mei şi el a zâmbit, făcând paşi înceţi şi stângaci spre bucătărie.

– Ce sunt toate astea, Bells?

– Am făcut fajitas pentru cină. Şi am chemat un prieten aici, sper că e în regulă.

Ochii tatăşui meu au strălucit cu o emoţie necunoscută când s-au plimbat peste grămada de mâncare gătită pe aragaz. M-am întrebat rapid cât timp a trecut de când cineva i-a făcut cina şi speram că cel puţin mânca mâncare gătită în casă când îşi vizita prietenii din rezervaţie. Charlie a păşit lângă mine, punându-mi o mână pe umăr.

– Normal că e în regulă. Şi cina miroase delicios.

Eu am zâmbit şi m-am ridicat, mergând spre dulap şi deschizând punga cu tortilla. Le-am încălzit, punându-le direct pe aragaz cinci secunde pe fiecare parte. Era un pont pe care l-am învăţat de la Renee.

– Aşa gătea şi mama ta astea – a spus Charlie melancolic şi eu nici măcar nu eram sigură ce vroia să spună cu asta.

Faptul că el îşi amintea un detaliu atât de nesemnficativ m-a făcut să mă întristez pentru el. Mă gândeam din când în când că lui încă îi mai păsa de Renee. Poate că încă o iubea.

Şi-a umplut farfuria şi mi-a bătut din nou umărul înainte să se îndrepte spre living cu farfuria de fajitas şi cu berea. Câteva momente mai târziu a sunat la uşă şi eu m-am grăbit să deschid, zâmbind timid când Alice a păşit pentru prima dată în casa mea. Şi-a atârnat jacheta lângă a lui Charlie apoi şi-a aruncat braţele în jurul gâtului meu, ceea ce m-a surprins. Mi-am înfăşurat braţele în jurul ei ca răspuns, chicotind uşor.

– Bună, Bella! Sunt aşa fericită că ai sunat, îmi era teamă că te-am speriat!

Eu am chicotit nervoasă.

– Crede-mă, Alice. Încep să cred că eşti cea mai normală persoană pe care am întâlnit-o la liceul Forks.

Alice s-a îndepărtat un moment de mine şi s-a oprit în living.

– Bună ziua, şerifurile Swan! Sunt Alice Brandon şi îmi pare bine să vă cunosc.

Ea a întins mâna, nerăbdătoare şi prietenoasă şi eu am privit amuzată cum Charlie stătea în scaunul lui, momentan uluit de tânăra energică. După câteva secunde incomode, el i-a luat mâna şi a scuturat-o ferm.

– Spune-mi Charlie.

Alice a dat din cap şi eu am tras-o de cot, conducând-o inconfortabil spre bucătărie în timp ce ea i-a făcut cu mâna tatălui meu. Purta un ghiozdan mare pe umărul drept. Părea că era de piele şi avea o plăcuţă argintie cu numele designerului, şi eu am roşit când m-am gândit cât de mult trebuie să fi costat, apoi m-am aşezat la masă cu farfuria mea deja pregătită. Fără îndemnul meu, Alice a apucat o farfurie de lângă aragaz, a umplut-o cu mai multă mâncare decât mi-am imaginat eu că se potrivea pentru trupul ei mic şi apoi s-a aşezat lângă mine la masă. Ea a muşcat o dată şi maxilarul i s-a deschis.

– Tu chiar ai gătit asta?

Eu am dat din cap.

– E fantastic! Bărbatul cu care o să te măriţi e un norocos.

Eu am zâmbit din cauza comentariului ciudat, gândindu-mă cum mă simt mult mai în largul meu în preajma lui Alice decât în preajma lui Mike şi a prietenilor lui.

Am petrecut o oră discutând despre lucrarea noastră la engleză. Profesorul ne-a dat o listă de romane din care să alegem şi să scriem un eseu în care să comparăm situaţia personajului principal cu o situaţie similară din lumea modernă. Alice s-a decis asupra romanului Mândrie şi Prejudecată, acceptându-mi recomnadarea. Eu am rămas fidelă literaturii vechi şi am ales Romeo şi Julieta. A fost o perioadă surprinzător de productivă şi amândouă aveam schema înainte ca ora să se termine.

Alice era amuzantă aşa cum m-am aşteptat, şi ciudată într-un mod bun. În ciuda intereselor conflictuale, ne-am înţeles bine pentru că personalităţile noastre se completau. Ea era sociabilă şi vorbăreaţă, pe când eu eram timidă şi rezervată.

– Deci urăsc să te întreb, Bella –

Alice a rupt o tortilla rece şi a băgat o bucată în gură.

– …dar ce a provocat chestia asta? Ai ceva necazuri cu Mike şi supuşii lui?

Zâmbetul meu a dispărut uşor.

– Ceva de genul ăsta.

Faţa lui Alice s-a transformat imediat într-o expresie mai serioasă la răspunsul meu vag.

– Vrei să vorbeşti despre asta? Sunt o ascultătoare bună.

Ea mi-a atins cotul cu al ei şi eu am zâmbit uşor. Aveam sentimentul că puteam avea încredere în ea şi ştiam ce simte ea faţă de Mike, aşa că va fi o parteneră excelentă. Mi-am trecut mâna prin păr, răsucind şuviţele în jurul degetelor.

– Aparent, astăzi Edward Masen s-a izbit în Mike pe coridor. Când i-am găsit, Mike îl apuca pe Edward de braţ şi îl ţinea acolo cât timp ţipa la el.

Eu am oftat.

– Pur şi simplu nu mă aşteptam ca Mike să aibă aşa un temperament, ştii.

Ea a dat din cap, zâmbind trist.

– Mike… – Alice s-a oprit ca să găsească cuvintele potrivite. Mike are un fel de ranchiună personală pentru Edward. S-a întâmplat ceva acum câţiva ani şi Mike pur şi simplu n-a fost în stare s-o lase baltă. Asta nu e prima dată când aud despre el că a mers atât de departe.

Setea mea ciudată pentru tot ceea ce avea legătură cu Edward a cerscut şi ştiam că dacă e cineva care poate să-mi spună, aia e Alice.

– Te deranjează să-mi spui şi mie ce s-a întâmplat? De ce Mike îl urăşte atât de mult pe Edward?

– Nu sunt sigură de împrejurări. Dar dacă tot nu poţi să-ţi înfrângi curiozitatea…

Ea a ridicat o sprânceană şi eu am ridicat din umeri a aprobare.

– Pot să-ţi spun ce ştiu. În şcoala generală, Edward era complet normal. Era puţin mai tăcut decât ceilalţi elevi, timid şi rezervat, dar totuşi sociabil într-un fel. Avea câţiva prieteni, inclusiv Mike Newton. Şi ştii că el e adoptat… – eu am dat din cap. Mda, Carlisle şi Esme sunt absolut grozavi. Sunt doi dintre cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut vreodată. Vreau să spun, când Esme a aflat că era infertilă, nu au adoptat un nou-născut şi nici nu au folosit inseminarea artificială. În loc de asta, au găsit un băiat de cinci ani, în pericol de a rămâne în casa de copii până la optsprezece ani şi l-au crescut ca pe propriul lor copil. Copiii de la casele de copii nimeresc des la familii îngrozitoare şi nu e uşor să faci un copil atât de mare să se simtă în largul lui. Dar după cum am spus, Carlisle şi Esme sunt minunaţi. În fine, lucrurile au început să se schimbe în septembrie în clasa a noua. Sau cel puţin, atunci am observat eu. Edward a început să se poarte foarte ciudat. Întotdeauna a avut simţ artistic, dar a început să-şi care cartea cu schiţe peste tot unde mergea. În special Mike îl supăra extrem de mult din cauza asta şi prietenii lui se luau după el. În octombrie, Edward era încă şi mai retras, vorbea numai când era întrebat şi câteodată nici nu răspundea. Cam prin perioada aceea, Edward a lipsit câteva zile de la şcoală fără nicio explicaţie. Şi când s-a întors, Mike l-a confruntat. Aici detaliile încep să fie neclare. Nu sunt sigură ce i-a spus exact  Mike, dar Edward s-a enervat. S-a repezit la el în mijlocul coridorului şi l-a trântit de un dulap.

Alice a scuturat dezaprobator din cap.

– Apoi el a continuat, în absenţa unei fraze mai bune, să-l bată măr pe Mike. Mike a sfârşit cu un nas rupt şi câteva degete rupte, cu vânătăi acoperindu-i cel puţin o treime din corp. Aparent a fost o bătaie înfiorătoare. Edward şi-a pierdut total controlul şi a fost nevoie de trei băieţi ca să-l tragă de pe Mike. El a fost suspendat pentru o săptămână şi familia lui Mike era gata să depună plângere până când Esme s-a rugat de ei să n-o facă. Sau cel puţin aşa am auzit. Când Edward s-a întors la şcoală, era diferit, cam aşa cum e acum. Oamenii se îndepărtau de el, fiindu-le teamă că era violent sau nebun. Comportamentul lui ciudat a încurajat acest lucru. Presupun că ai auzit de incidentul de la familia Weber?

– Da, Charlie mi-a spus.

Alice a luat o gură de apă, înghiţind zgomotos.

– Deci asta este tot ce ştiu. Destul de des, Edward dispare câteva zile şi vine înapoi fără nicio explicaţie. Nu că l-ar mai întreba cineva despre asta. Zvonurile sunt interminabile. Cel mai comun este că ar consuma droguri, ceea ce presupun că e posibil. Tot ce ştiu e că ar fi mult mai fericit dacă ar pleca din Forks. Are prea multă istorie aici.

Am rămas tăcute pentru câteva minute. Eu am primit detaliile pe care mi le-am dorit, puţin câte puţin. Dar cu cât aflam mai multe, cu atât eram mai nesigură că vroiam să ştiu. Fiecare lucru nou pe care îl aflam mă deruta mai tare, şi mă înspăimânta puţin mai mult ceea ce îl afecta pe Edward. Dar Alice nu mi-a dat prea mult timp de gândire înainte să ne aducă din nou la proiectul la engleză.

Alice a plecat în jur de ora nouă şi cumva am reuşit să ne facem planuri de cumpărături pentru weekend. Cum m-a făcut să fiu de acord cu asta?

M-am băgat în pat la scurt timp după asta, epuizată, dar n-am putut să adorm. Nimic din toate astea nu avea sens. Cum putea cineva atât de fricos ca Edward să-l atace pe Mike în felul acela? Şi dacă asta chiar s-a întâmplat, de ce Edward a părut atât de înfricoşat de el pe coridor? La început, concluzia mea era bazată pe toată chestia asta cu ”căţeluşul pierdut” care îl înconjura. Era ciudat şi trist şi eu puteam să îl ajut să-şi revină. Dar ceea ce simţeam acum era total diferit. O parte din mine, partea inteligentă şi logică, îmi ordona să-l las pe Edward în pace. Probabil avea prea multe probleme ca să merite. Mi-a spus clar să stau departe de el şi eu nici măcar nu-l cunoşteam. Nu-l cunoşteam deloc.

Dar o altă parte din mine, şi partea asta devenea mai puternică cu fiecare zi care trecea, nu-l putea lăsa pur şi simplu în pace. Vroiam să îl ajut, dar nu pentru satisfacţia mea de sine. Vroiam să-l ajut pentru că nimic din toate astea nu era drept. Nici felul în care era tratat, nici felul în care oamenii îl vedeau, nici izolarea lui, nimic. Vroiam să-l ajut pentru că…. nici măcar eu nu ştiu de ce. Dar toată lumea merită pe cineva pe care să se bazeze.

Dacă presupunerile mele anterioare erau corecte, Edward nu avea pe nimeni.

Am închis ochii şi m-am concentrat pe lucruri mai vesele; expresia de pe faţa lui Charlie când a văzut că am gătit pentru el, vocea încântată a lui Alice când a răspuns la telefon, mirosul cald şi floral al mamei mele, soarele din Arizona încălzindu-mi faţa; şi în final, după o oră de zvârcoliri şi răsuciri, am căzut într-un somn agitat. Şi în noaptea aceea, pentru prima dată, l-am visat pe Edward Masen, ochii lui verzi fiind şocant de vii când se uitau în ochii mei.