Capitolul 17

Noutate

 

Am dezvoltat un hobby pentru uitatul pe pereţi. Se pare că a devenit o activitate frecventă pentru mine, o practic din ce în ce mai des. Dimineaţă, la prânz şi seara. Şi între perioadele acestea. Oricum nu aveam nimic altceva de făcut. Mi-am recitit toate cărţile din bibliotecă, am făcut curăţenie generală de 4 ori într-o săptămână, am făcut toate felurile de mâncare posibile, ce mai era de făcut?

Am luat mingea de tenis de pe noptieră şi am aruncat-o în peretele opus cu destulă forţă cât să se întoarcă înapoi la mine. Oh, iată un nou hobby. Aruncatul mingii în pereţi. După vreun sfert de oră, mă cam plictisiem şi am aruncat mingea mult prea tare, n-am mai avut timp s-o prind şi m-a izbit exact în frunte.

– Fir-ar al naibii să fie – am mormăit în timp ce-mi frecam fruntea cu grijă.

Locul respectiv era fierbinte şi simţeam cum se umflă sub degetele mele. Am aruncat pătura de pe mine şi m-am îndreptat spre baia de pe hol. Nu arătamprea bine. Fruntea deja avea o nuanţă de mov-albastru şi simţeam cum pulsa. Dar per ansamblu, se potrivea cu restul înfăţişării mele. Arătam ca o moartă vie. Pielea mea era nasănătos de palidă, ochii mei nesănătos de încercănaţi, buzele mele nesănătos de uscate. Totul era nesănătos la mine. Ce Dumnezeu îmi fac singură? Chiar merită să-mi stric viaţa din cauza unui eveniment nefericit? Nu sunt eu o luptătoare? Am trecut prin altele mai rele şi am trecut peste. Pierderea ambilor părinţi într-un interval de timp relativ scurt e mai dureroasă decât un eşec în dragoste. Asta este, se întâmplă tuturor. Nu sunt prima şi nici ultima trădată. Doar că mă simt atât de… nefericită. Nu e ca şi cum nu mă aşteptam la asta, dar speram ca pentru mine să fie diferit. Şi nu trădarea în sine m-a durut, ci faptul că îmi făcusem speranţe, aveam vise, planuri de viitor. Speranţa ucide mai mult decât orice.

Nici nu ştiu de ce se numeşte inimă frântă. Pentru că simt ca şi cum fiecare parte din corpul meu e distrusă. Niciodată n-am avut o foarte bună coordonare ochi-mână sau creier-mână, dar niciodată n-a fost mai proastă. Cred că în ultima săptămână am spart un set întreg de pahare şi vreo 10 farfurii. Jacob a fost nevoit să cumpere pahare şi farfurii de unică folosinţă, altfel am fi rămas fără niciun tacâm de sticlă sau porţelan. Nu ştiu cum am reuşit, dar am spart şi o fereastră în timp ce o curăţam. Sunt surprinsă că oglinda din baie a supravieţuit.

Îmi tremură trupul tot timpul, fără niciun motiv. Parcă aş fi pierdută în spaţiu, nu mă pot concentra pe un anumit lucru mai mult de 2 minute. Jacob nu ştia ce să-mi facă la început, dar acum pur şi simplu mă lasă în pace.

Am oftat. Jacob s-a purtat minunat cu mine. În ciuda tuturor lucrurilor mai puţin frăţeşti pe care le-a făcut, s-a purtat cum nu orice frate ar fi făcut. A venit cu maşina din Forks până la casa de pe insulă a lui… Edward ca să mă ia. Un drum de aproape o zi. Şi n-a pus niciun fel de întrebări. A fost acolo pentru mine, m-a susţinut. Apoi a avut grijă de mine non-stop. Câteva nopţi a dormit la capul meu. Când mă gândesc acum prin ce l-am făcut să treacă… Ar trebui să mă revanşez faţă de el.

Am coborât în bucătărie să-i pregătesc ceva de mâncare. Cartea groasă de bucate era pe masă, dar am ignorat-o. Am aruncat o privire la ceas. Patru jumătate. Jake sosea peste o oră şi jumătate, aveam destul timp să-i pregătesc cina.

Am deschis frigiderul şi am luat tot ce-mi trebuia, apoi am încercat să nu mă gândesc la nimic altceva decât la gătit. Şi chiar îmi reuşise 10 minute bune, dar bineînţeles, ce-i frumos nu durează mult, aşa că mintea mi-a zburat curând la Edward.

Erau două săptămâni de când m-am întors acasă. Două săptămâni în care nu l-am văzut şi nici n-am vorbit cu Edward. Şi nici el nu s-a obosit să mă sune sau să mă caute. Şi a făcut bine pe de o parte, pentru că oricum aş fi refuzat orice fel de interacţiune cu el. Dar pe de altă parte, faptul că nici nu s-a gândit să-şi ceară scuze măcar la telefon era de-a dreptul dezamăgitor. Oricum, nu cred c-aş fi suportat să-l văd, mai ales în primele zile. A fost un adevărat coşmar atât pentru mine, cât şi pentru Jacob. A plâns odată cu mine. Acum când mă gândesc la asta, un zâmbet trist mi se întinde pe chip. Probabil arătam patetic îmbrăţişaţi pe patul meu şi plângând ca doi copii nefericiţi.

Ziua în care am plecat de pe insulă a fost cea mai groaznică zi din viaţa mea, nu vreau să-mi amintesc de ea, aş vrea să mi se şteargă din memorie. Dar din păcate, nu e posibil aşa ceva… O să mă bântuie toată viaţa amintirea asta.

După ce am auzit discuţia dintre Edward şi Tanya, m-am întors plângând în camera mea şi am plâns 2-3 ore bune. Apoi mi-am făcut bagajele. Eram hotărâtă să plec cu orice preţ, însă nu vroiam ca Edward să ştie motivul meu. Nu ştiu cum am găsit forţa necesară să apar la prânz prefăcându-mă că radiez de fericire. Alice şi-a dat seama că ceva nu era în regulă şi am fost destul de dură cu ea, chiar m-am răstit la ea. Deşi prietenia noastră se clădise pe o minciună, deşi era o prietenie falsă, chiar începusem să ţin la ea. Mă simt şi acum prost pentru cuvintele pe care i le-am spus, dar mi-era mai uşor decât să-I spun adevărul sau să trebuiască să inventez altă minciună. Şi oricum Alice i-ar fi spus lui Edward, lucru care nu vroiam să se întâmple. După prânz, m-am furişat în biroul lui Edward şi i-am telefonat lui Jacob.

Am oftat din nou şi apoi am privit pe fereastră. Nu mai era mult până la apus. Soarele apărea ca un cerc de foc pe cerul de un albastru închis, brăzdat de pete portocalii. Norii păreau aproape roz. Fusesem martora unei privelişti asemănătoare în camera mea din casa de pe insulă… Am scuturat capul să alung amintirea. Am verificat cuptorul, apoi m-am întorsc în camera mea. Mi-am luat hanoracul peste pijamale, mp3-ul, o pătură şi apoi am ieşit pe verandă. M-am aşezat pe scări şi mi-am înfăşurat pătura în jurul meu. Am dat muzica la un volum rezonabil şi am închis ochii. Mi-am sprijinit capul de balustrada din lemn şi am început să murmur încet versurile melodiei. Am dezvoltat în ultima vreme o obsesie şi pentru melodiile triste. Nu era tocmai indicat, dar mă făceau să mă simt mai bine. Ştiam că nu eram singura care suferă.

Thought I couldn’t want you

More than I did before,

But everyday I love you

A little bit more…

[ Credeam că nu e posibil

Să te vreau mai mult decât înainte,

Dar te iubesc pe zi ce trece

Tot mai mult ]

[ Cam stupidă traducerea versurilor, dar nu am o altă variantă mai bună]

Cât de adevărat, mi-am spus în gând. Melodia asta chiar îmi descria amalgamul de sentimente cărora nu le puteam da glas, cele cărora nu le puteam da un nume. Indiferent de cât de mult m-a rănit, indiferent cât de măgar este că s-a jucat cu sentimentele mele, ştiu că întotdeauna va ocupa un loc special în inima mea. Ştiu că-l voi iubi întotdeauna. Şi deşi pare imposibil, chiar îl iubeam pe zi ce trecea tot mai mult. Întotdeauna m-am întrebat cum poţi să iubeşti şi să urăşti o persoană în acelaşi timp. Acum ştiam răspunsul. Cu cât vrei să urăşti mai tare o persoană, cu atât dragostea devine mai puternică. De aceea tot timpul binele învinge răul. Pentru că binele evoluează odată cu răul. Dacă n-ar fi rău, n-ar mai fi nici bine.

Nu înţeleg de ce tot timpul atunci când se întâmplă ceva bun în viaţa mea, ceva rău trebuie să distrugă acea clipă de fericire. De ce nu-i poţi spune timpului: opreşte-te, sunt fericită! Şi atunci când clipa se sfârşeşte în cele din urmă, să derulăm rapid momentele triste. Ar fi mult mai uşor. Câteodată nu numai momentele triste te fac nefericit, ci şi cele fericite, pentru că ştii nu se vor întâmpla pentru a doua oară. De asta mi-a fost tot timpul frică să iubesc, pentru că exista posibilitatea ca acea persoană căreia îi dăruiesc inima mea să mi-o frângă, să nu-i pese deloc. Şi acum că acea posibilitate a devenit mai apoi certitudine şi în momentul de faţă un fapt împlinit, nu ştiu cum să reacţionez. Vreau să înfrunt totul, să fiu puternică, să-mi spun că o să treacă, că probabil o să treacă mult timp până o să găsesc pe cineva în care să mă încred din nou, dar că o să treacă. Nu trebuie decât să las totul să decurgă de la sine, să las timpul să treacă. Timpul vindecă răni, de aceea timpul trece. Cel puţin aşa speram.

Primele zile după ce am ajuns acasă am plâns în continuu. N-am mâncat, nu m-am dat jos din pat, doar am plâns. Jacob era atât de neajutorat, îmi venea să plâng şi pentru el. Jur, în momentele acelea, el era singurul lucru pentru care mai deschideam ochii dimineaţa. Ochii lui blânzi, plini de remuşcări şi de durere, erau singurii care mă ţineau pe linia de plutire. Era o durere prea mare, nu puteam să-i port singură povara. Şi mă bucur că Jacob a fost cel care m-a ajutat să trec peste momentul critic. Punctul mort al vieţii mele, aş putea spune. Îmi amintesc că profesoara mea de educaţie fizică din liceu îmi spunea tot timpul lucrul acesta când trebuia să fac şase ture de teren şi simţeam că-mi dau sufletul din mine: Dacă treci de punctul mort, Bella, cursa e ca şi făcută. Poate n-a fost să fie. Poate Dumnezeu are un alt plan pentru mine, unul mai bun.

Am izbucnit în lacrimi. Mă abţinusem în ultima săptămână, mai ales pentru Jacob. Nu vroiam să-l văd nefericit şi cu siguranţă faptul că eram tristă mereu îl făcea nefericit. Jacob şi cu mine am avut întotdeauna această legătură specială. Mi-am îmbrăţişat genunchii şi mi-am sprijinit capul pe ei, vărsându-mi durerea prin lacrimi sărate. După câteva clipe, mi-am ridicat capul de pe genunchi şi mi-am cuprins capul în mâini. Faţa-mi era scăldată în lacrimi, o simţeam udă şi cleioasă. Printre lacrimile ce-mi înceţoşau vederea, am văzut o siluetă masivă alergând spre mine. În următoarea secundă eram strânsă în două braţe puternice şi alinată. O mână caldă îmi mângâia părul şi o alta îmi freca spatele şi am recunoscut vocea liniştitoare a lui Jacob şoptindu-mi cuvinte liniştitoare în ureche.

– Şşş, o să fie bine – spunea vocea lui. E în regulă să te descarci, nu trebuie să fii puternică mereu. Un şut în fund e un pas înainte, ţii minte?

Am dat încet din cap la pieptul lui şi am început să plâng şi mai tare. Ţipetele mele sfâşietoare de durere ar fi frânt inima oricui, chiar şi pe a mea dacă n-ar fi fost deja frântă. Mi se rupea sufletul de mila mea. Nu ştiu cât mai puteam îndura. Trecusem de punctul mort, dar cine ştie câte alte obstacole mai erau. Rămânea de văzut dacă aveam să le trec sau nu. Senzaţia de deja-vu m-a asaltat din nou.

Când l-am întâlnit pe Jacob la semnul de intrare, respectiv ieşire de pe insula Harbor, m-am prăbuşit în braţele lui. El m-a lăsat să plâng în voie şi nu mi-a pus întrebări. Şi când am ajuns acasă, după un drum lung de câteva ore bune, scena s-a repetat din nou şi din nou, în fiecare zi, timp de o săptămână. Şi apoi am pus piciorul în prag şi am decis că trebuie să fiu puternică, dacă nu pentru mine, măcar pentru Jacob. Dar puterea aceasta nu era nelimitată, mai aveam unele scăpări. Şi aceasta a fost prima scăpare după 7 zile şi toată frustrarea acumulată în acele zile o vărsam acum.

Cred că am stat jumătate de oră pe scări. Suspinam cu capul pe umărul lui Jacob, iar el îmi înconjurase umerii cu braţul şi mă mângâia uşor. Apoi am sărit brusc.

– La naiba, am uitat de friptură!

Şi am intrat rapid în casă. Nu mirosea a ars, aşa că am luat asta ca un semn bun. Am alergat spre cuptor şi, slavă Domnului, totul era în regulă.

– Cina e salvată! – l-am anunţat pe Jacob, care tocmai intrase în bucătărie.

El a zâmbit pe jumătate, apoi s-a aşezat la masă. În scurt timp, stăteam amândoi la masa mică din bucătărie, mâncând în linişte. Eu mai mult plimbam furculiţa prin farfurie decât mâncam, dar măcar eram acolo. Era prima seară în care luam cina în afara dormitorului meu. Era şi ăsta un pas înainte.

Nici Jacob nu părea să se omoare cu mâncatul, avea o expresie gânditoare şi sprâncenele încruntate. Exact în timp ce-l priveam, şi-a ridicat privirea spre mine şi mi-a zâmbit trist.

– O să-mi spui vreodată ce s-a întâmplat acolo, pe insulă? Ce ţi-a făcut? – a întrebat în şoaptă.

Am simţit cum mi s-a contractat gâtul, ştiţi, senzaţia aceea ciudată când simţi că lacrimile îţi stau în gâtlej şi te chinui din răsputeri să nu le laşi să cadă. Şi simţeam că dacă aveam să deschid gura, urma să mă prăbuşesc din nou şi asta cu siguranţă nu era o opţiune. Am continuat să-l privesc, nemişcată ca o statuie.

Jacob a oftat şi şi-a plecat din nou privirea.

– Ştiu că e încă prea devreme să vorbeşti despre asta. Dar vreau să te ajut şi mi-ar fi mult mai uşor dacă mi-ai spune despre ce e vorba.

Deşi n-am deschis gura, lacrimile au început totuşi să curgă. Jacob s-a ridicat din scaunul lui şi imediat era lângă mine, consolându-mă.

– Iartă-mă, nu trebuia să aduc vorba de asta.

Am închis ochii şi l-am lăsat pe Jacob să mă aline, pentru a mia oară probabil. Iar eu m-am rugat pentru a mia oară ca durerea aceasta să dispară.

În noaptea aceea n-am adormit decât foarte tâziu, spre dimineaţă probabil. Cu siguranţă Edward era o dilemă uriaşă pentru oricinie. I-am întors atitudinea pe toate părţile şi n-am găsit absolut nicio logică în comportamentul lui. Ba era distant, ba era drăgăstos, ba mă brusca, ba mă săruta cu pasiune. Trebuia să-l fi întrebat de la bun început care erau intenţiile lui. Trebuia să-l iau la rost încă de când n-a răspuns firesc declaraţiei mele de dragoste. De ce n-am gândit cu mintea, de ce n-am fost raţională? De ce am lăsat inima să ia toate deciziile? Acum eram cu inima frântă, umilită şi folosită. Când m-am dăruit lui, nu mi-a trecut nicio clipă prin minte că o să regret. Dar acum regretam. Pentru că tot timpul am visat că prima dată va fi cu acel cineva special, că va fi din dragoste. Şi a fost din dragoste, dar numai din partea mea.

Şi totuşi oricât de ticălos era Edward, tot nu pot să cred că n-a avut bunul-simţ să-mi spună că-i pare rău. Probabil tăcerea lui are legătură şi cu biletul pe care i l-am lăsat în grabă, înainte să plec. Nu vroiam să mă caute şi să mă facă să-i cad din în plasă cu explicaţiile lui false şi cuvintele lui înşelătoare. Vroiam să-l fac să creadă că a fost decizia mea.

Edward, eşti bărbatul perfect, dar nu eşti bărbatul perfect pentru mine.

Îmi pare rău. Bella.

I-am lăsat biletul pe birou, lângă telefon. Tanya sau altcineva nu avea cum să-l găsească acolo. Şi cunoscându-l pe Edward, probabil că avea să se încuie în birou şi să se gândească, asta dacă îi păsa măcar puţin. Pe asta m-am şi bazat când i-am scris biletul.

Am oftat şi m-am întors pe partea cealaltă. Oare s-a gândit la mine în aceste două sătpămâni? Probabil că nu. Eram o laşă, oricum. Mi-am dat demisia prin Jacob. Eram curioasă pe cine luase în locul meu ca înlocuitoare a Jessicăi, dar m-am abţinut să-l întreb pe Jacob. Mi-a spus doar că mi-a depus demisia şi că a fost acceptată. Deci a semnat-o. Ştia că n-aveam să mă mai întorc la firmă şi nici nu s-a întrebat din ce motiv. Nu credeam ca cele două rânduri scrise în grabă să-i fi dat un răspuns mulţumitor. Dar nu asta voisem, până la urmă? Să nu mă caute? Acum că nu mă căutase, vroiam de fapt să mă caute? Nu, nu vroiam. Atunci de ce continuam să mă contrazic? Cele două părţi din mine, cea care îl ura şi cea care îl iubea pe Edward, vroiau lucruri diferite. Dar chiar şi cea care îl iubea nu vroia să mă caute, ci doar să ştie de ce, atât. Motivul. Motivul pentru care m-a minţit, motivul pentru care m-a folosit, pentru care m-a făcut să sufăr, motivul pentru care mi-a frânt inima…

Îmi trecuse la un moment dat prin minte să mă răzbun şi eram chiar încântată de idee. Răzbunarea e o curvă şi aveam să mă asigur că plăteşte cu vârf şi îndesat. Dar apoi mi-am zis că n-are rost. Dacă mă răzbun nu fac decât să-i arăt cât de mult m-a rănit şi nu vroiam să-i dau satisfacţia asta.

A doua zi dimineaţă m-am trezit din cauza durerii infernale de stomac şi am alergat la baie. Cina de aseară s-a dus pe apa… sâmbetei la propriu. Stomacul mi se contracta continuu, deşi tot conţinutul său deja se golise. Mă simţeam îngrozitor. O ameţeală puternică m-a făcut să cad în genunchi. Am rămas aplecată deasupra toaletei 10 minute şi continuam să vărs… nimic. Pur şi simplu spasmele şi senzaţia de greaţă continuau să apară.

În cele din urmă am reuşit să mă ridic de pe podea.

– Jacob? – am strigat, slăbită.

Vocea mea nu era mai mult decât o şoaptă joasă. Ah, era sâmbătă. Jacob îşi căuta o nouă slujbă. Deşi încă mai aveam o datorie imensă la firmă, Jacob a hotărât să renunţe la postul lui după ce avea să-şi găsească o altă slujbă. Mi-a promis că Edward n-o să mă mai şantajeze, că nu-i pasă dacă merge la închisoare. Dar mie îmi păsa. Dacă e nevoie, ne mutăm undeva unde să nu ne găsească, poate în Antarctica. O să-i trimitem lunar bani prin poştă toată viaţa, până când o să achităm datoria. Poate aşa ne lasă în pace. Am chicotit uşor la gândul ăsta. Gestul a provocat o reacţie ciudată în corpul meu şi am alergat din nou în baie.

După jumătate de oră, zăceam în pat, scăldată în transpiraţie. Poate carnea aia era expirată, Dumnezeu ştie de când stătea în frigider. Uitasem să verific data scadentă. Trebuia să fiu mai atentă de acum încolo, nu puteam risca să mă otrăvesc pe mine sau pe Jacob. Eram destul de nefericită, ce-i drept, dar nu vroiam să mor.

Când s-a întors Jacob, l-am întrebat dacă s-a simţit rău şi mi-a spus că nu. Se vedea şi după expresia lui că-i e destul e bine. Mi-a spus cu zâmbetul pe buze că e posibil să fi găsit o slujbă plătită aproape la fel de bine ca cea actuală. Încă nu e sigur, dar o să primească în câteva zile răspunsul final. În timp ce Jacob îmi povestea cu lux de amănunte cum şi-a petrecut ziua, o altă serie de contracţii mi-a zguduit stomacul şi aveam senzaţia că o să-l vărs cu totul.

Jacob a alergat neliniştit după mine la baie şi mi-a ţinut părul, apoi mi-a întins un prosop.

– Bella, eşti bine? – a întrebat îngrijorat.

Eu am dat din cap aprobator, însă în următorul minut un alt junghi m-a contrazis.

– Eşti sigură? Pentru că nu pare a fi o intoxicaţie alimentară…

Şi atunci m-a lovit cu puterea unui uragan. L-am privit pe Jacob şocată, cu ochii măriţi. El mă privea fix, deşi ochii îi erau lipsiţi de concentrare. Am dat drumul încet prosopului pe podea. Se putea? Adică… cum era posibil? Dar… oare? N-au trecut decât două săptămâni… Dar, cum e posibil? În noaptea aceea… Oh, Doamne. Am înghiţit în sec, lacrimi mari rostogolindu-mi-se pe obraji. Era posibil?

 

 

 

–––––

Mult-aşteptatul capitol 17. L-am scris în aproximativ 2 ore, într-o explozie de inspiraţie, aşa că sper să vă placă. Cel puţin, eu sunt mulţumită de cum a ieşit. Comentaţi! :*